Absint

Spectacolul se joaca în limba romana si nu are supratitrare.


Date autor / Sinopsis

Magda Fertacz (n. 1975) este dramaturg si designer de interiore. A absolvit Scoala Superioara de Comunicatii si Medii Sociale, precum si Facultatea de Jurnalism din cadrul Universitatii din Varsovia. Dintre piesele sale, amintim: Kurz (Praf, Studioul de Teatru al Teatrului National din Varsovia, regia Anna Trojanowska, 2008), Trash Story (Teatrul Ateneum din Varsovia, regia Ewelina Pietrowiak, 2008), Bia?e Baloniki (Balonase albe, Teatrul Papusii si Actorului „Pinokio” din ?ód?, regia Agata Biziuk, 2010; Teatrul Wspó?czesny (Contemporan) din Szczecin, regia Piotr Ratajczak, 2010). Textele sale au fost publicate în limbile rusa, bulgara, sarba, maghiara, suedeza, germana, ceha, slovaca si ebraica. Scrie, de asemenea, scenarii de filme. Este laureata a Premiului pentru Dramaturgie (Gdynia, 2008). Piesa Trash Story a obtinut o distinctie în cadrul Concursului de Montare a Piesei Poloneze Contemporane (Varsovia, 2009), iar piesei Praf i s-a acordat o distinctiei în cadrul Festivalului „Radom Odwa?ny” (2005).
Piesa Absynt (Absint) a fost scrisa în cadrul Laboratorium Dramatu si datata 2005. Textul a fost publicat în antologiile: Made in Poland (Polonia, 2006), Wspó?czesny Dramat Polski (Drama Poloneza Contemporana, Israel, 2008), Nowa Polska Dramaturgia (Noua Dramaturgie Poloneza, Bulgaria, 2008), Psihoterapolitica – antologie de teatru polonez contemporan (Romania, Editura ART, 2011); a fost pus în scena în 2007 la Teatrul Pozoriszta Lutaka (Teatrul de Papusi) din Mostar, în regia Tanjei Mileic-Orucevic, în 2008 la Teatrul Tmuna din Tel Aviv, în regia lui Maor Zagouri, în 2009 la Teatrul Observatorija din Riga, în regia lui Juris Jonelis.
*
Vorbind despre acest text, dar si despre viziunea sa scenica, regizorul spectacolului declara: „Absint este un text care abordeaza o tema extrem de importanta (prin actualitatea si acuitatea ei) dar, din pacate, marginalizata în discursul public romanesc (si includ aici si discursul din spatiul cultural) – felul în care noi, cei din Est, ne-am adaptat momentului istoric dat de caderea comunismului. Cu alte cuvinte, ce se întampla cu cei nascuti si pregatiti sa traiasca într-o anumita paradigma sociala cand se trezesc într-o alta paradigma sociala în care reperele fundamentale se schimba. Si ce mutatii se petrec în psihicul si comportamentul omului apasat, deopotriva, de povara trecutului si de incertitudinea prezentului. Karolina, personajul central al textului si familia ei sunt exponentii a doua generatii surprinse în acest moment istoric. Conflictul dintre generatii capata, din cauza contextului social, noi cauze si specificitati ce pun în lumina o realitate extrem de cruda la care, într-un fel sau altul, suntem partasi si în fata careia trebuie sa avem optiuni. Karolina opteaza pentru solutia extrema. Textul Magdei Fertacz, ca de altfel si spectacolul nostru, nu-si propune sa califice aceasta solutie, ci sa scoata în evidenta cauzele si contextul care pot duce la o asemenea optiune. Nu victimele trebuie judecate, ci calaii – fie ei oameni sau sisteme.”


Extrase de presa

„Karolina se sinucide în ziua nuntii ei cu un dealer de succes, alegere ce e, si ea, un statement. Întregul text dramatic e o reevaluare a propriei vieti, a relatiei de familie si a relatiilor amoroase, a întamplarilor si optiunilor care au dus-o la capatul unui drum. În montarea sa de la Brasov, Claudiu Goga si scenografa Lia Dogaru inventeaza un spatiu neasteptat, dar care rezoneaza profund cu aceasta nostalgie, revizitare poetica, uneori onirica, a propriului trecut: catafalcul rece al crematoriului în prim-plan, un camp de maci, un leagan, o cada, o bucatarie familiala socialista undeva, în centru, masa lunga de nunta, devenita una de parastas, si fereastra de la care va sari Karolina, în fundal, despartita de campul de maci printr-o cortina transparenta ca o perdea de apa.
Povestea e simpla, e una a esecului de a trai, dar nu oriunde, ci în interstitiul postcomunist, acolo unde coexista doua lumi si conflictul de nerezolvat dintre ele, o generatie a parintilor si una a copiilor. Viata ca un pahar de absint golit dintr-odata. E o drama estica, cea a abandonului în fata realitatii, a acestei generatii a copiilor, una escapista, plina de vise si mai putin de puterea de a le duce la împlinire. Poate ca aici e usorul punct slab al spectacolului, o anume lentoare meditativa, resemnata, ici si colo riscand sa alunece catre melodrama, subminand structura dramatica în sine, însa firul e regasit de cele mai multe ori – o fac, în momente relaxate sau chiar usor comice, fie Iulia Popescu (în Karolina), fie Viorica Geanta Chelbea (în Mama) sau Mihai Bica (în Tatal).
Acestia din urma, un cuplu nefericit si tipic, ea vesnic regretand ca «n-are studii», el vesnic band peste masura, construind împreuna fictiunea unei «familii normale» spre uzul fiicei, se prea poate, ea însasi facuta la betie, mereu tanjind dupa iubirea paterna si de cele mai multe ori neprimind-o, dorind o relatie stransa cu mama si nereusind s-o construiasca.
E ceea ce le izbuteste celor doi actori din rolul parintilor, construirea unei duplicitati banale, cotidiene, cu multa resemnare, de partea ei, cu lasitati ieftine, de partea lui, cu scrisorile intime ale altcuiva si propriile alunite ascunse de mama, cu discursurile sforaitoare ale tatalui la primirea de medalii comuniste si cu ursuletul lui cu insigna Solidaritatii, bine pitit. Karolina – Iulia Popescu e tanara care nu-si regreta alegerea, dar ar avea o multime de regretat din urma; e jucausa si serioasa, dar, mai ales, nu dramatizeaza. E imaginea unei întregi serii de tineri din Europa de Est post-1989: viseaza o existenta aproape glamuroasa, imaginea din filme a Occidentului transpare în optiunea pentru engleza în facultate si se trezeste în cosmarul unei sarcini nedorite si sub oprobriul avortului, propovaduit, totusi, matern, de presiunea reusitei fuge în bratele unui dealer (Marius Cordos) – care, si el, e un dealer mai aparte, de Estul Europei; într-o alta lume, ar fi fost, probabil, intermediar la bursa. Cand nu mai ai unde fugi, nici macar în vise, nu-ti ramane decat sa-ti iei viata. Iar finalul – ultimele dialoguri despre înmormantare versus incinerare, despre Isus si înviere si închiderea întregului capitol prin turnarea la politie a aproape ginerelui – vine ca o dezlegare. Paradoxal, moartea singurei fiice i-a adus pe mama si tata împreuna. «Si copilul, cumva, tot nereusit»...”
Iulia Popovici / Teatru. O viata. „Observatorul cultural” nr. 611, 10.02.2012


„Absint, piesa autoarei poloneze în varsta de 37 de ani Magda Fertacz, a fost elaborata în 2005 în cadrul notoriului Laboratorium Dramatu (initiat la Varsovia de Tadeusz S?obodzianek) si inclusa, în versiunea Luizei Savescu, în cel de-al doilea volum de dramaturgie poloneza contemporana, Psihoterapolitica, recent aparut la Editura Art.
Se prea poate ca, într-o alta lectura scenica, Absint sa fie perceputa drept expresia unui mal de vivre greu de localizat, imposibil de combatut, un fel de in the mood for dying cu valoare exponentiala, în care s-ar regasi generatia Karolinei, tanara „cool” ce si-a pus capat zilelor înca înainte de a fi intrat în scena. Departe de a lua forma unui manifest agresiv si monocord, Absint – cel montat în premiera de Claudiu Goga la Teatrul „Sica Alexandrescu” din Brasov – este totodata ceva mai mult si ceva mai putin de-atat. As spune ca, înainte de orice, e o poveste despre încercarea esuata de a vietui pur si simplu, asa cum o fac, dupa toate indiciile, parintii si toti ceilalti din anturajul Karolinei. Cei care traiesc, adica, fara orizont si fara sa-si adreseze vreodata întrebarea: „Oare ce n-a fost bine?”. De aici, spatiul amplu acordat de regizor registrului domestic, scenelor de infern conjugal, traiului cotidian al unei familii catusi de putin „cool”. De aici, tonul nu scrasnit, ci amar-ghidus al spectacolului, preaomenescul atotizbavitor pe care îl emana mai ales portretele parintilor, gratie acestor minunati actori care sunt Viorica Geanta-Chelbea si Mihai Bica.
Moarta deja la începutul spectacolului, un trup ce-si asteapta randul spre cuptorul crematoriului, Karolina rememoreaza pasii facuti pana la gestul defenestrarii. Pentru aceasta, ea trebuie sa se întoarca în decorul propriei vieti – care, în scenografia Liei Dogaru, prin obiectele casnice alese, prin nuantele lemnului si prin accentele de alb si rosu, degaja, contrar asteptarilor, stabilitate si caldura. Aici, ricanand, comentand postfactum episoadele scurtei sale vieti, Karolina developeaza minciuna cu minciuna, iluzie dupa iluzie, resentiment dupa resentiment. Iulia Popescu se misca extrem de fluid în acest interval de absenta-prezenta, amintiri si viziuni onirice. Karolina întelege ca sub camasile pe care mama le scrobeste pentru sot vor putrezi pe veci scrisorile trimise unui alt barbat, întelege ca ireprosabila cariera de politruc a tatalui e cladita pe lasitate si uitare de sine, dupa cum stie ca propria ei casnicie nu poate compensa golul teribil sapat în trup si suflet de un avort. Halucinanta, deopotriva pentru public si personajul sau, este suprapunerea unor realitati incompatibile: complicitatile (solidaritati fictive) din perioada Poloniei comuniste si, nu mai putin dureros, vidul lumii libere, deschise. Betiile tatalui, drogurile proprii si filmele englezesti ale mamei (în care totul pare cumva mai elegant, mai frumos decat în realitate) sunt tot atatea forme de a trai prin procura. În realitate, nimic nu e palpabil, rotund si ferm. „Aproape sotul” (Marius Cordos), „copilul din burta” (Demis Muraru), iubitul ca „un caine schiop” (Ciprian Mistreanu) – tot atatea imagini prin care Magda Fertacz numeste gradele absentei ori deficitului de existenta – dobandesc echivalente aproape lirice, duioase în acest spectacol.
Neasteptata e si reflectia asupra spatiului teatral într-o montare camerala, desi proiectata pentru scena mare a teatrului brasovean. Publicul înconjoara pe trei laturi spatiul-armonica, în care prim-planul (lespedea de morga) si fereastra din fundal îsi raspund cu adevarat abia prin gestul final al Karolinei. În planul îndepartat, la masa pregatita deopotriva pentru nunta si parastasul fiicei, mama si tatal raman, minute întregi, cu ochii în gol („Oare ce n-a fost bine?”). Între cele doua planuri se desfasoara teritoriul domestic, împanzit de maci rosii (precum carnetul de partid al tatalui, însangerati si efemeri ca trupul fetei lui). Pe o perdea–val se astern celelalte simulacre ale prezentei: filmarile Karolinei, confesiunile acesteia – un fel de making off al iesirii din scena.”
Andreea Dumitru / Bautorii de absint, Teatrul Azi, nr 3, 4- 2012

Asa ambiguu cum este în unele locuri – si cred ca s-a lucrat mult, împreuna cu traducatoarea Luiza Savescu, pe anumite momente si replici, si rememorari de situatii, de conflicte – piesa aceasta este scrisa de cineva nascut în 1975. Cineva caruia îi pasa de unde vine si încotro merge. Si cum se face asta. Si unde este fractura între generatii, între discursul pompostriumfalist- mincinos din afara familiei si discursul deviant, violent, excesiv, inhibant, plin de aberatii comportamentale grave din interiorul familiei. O tînara, Karolina, protagonista textului scris de Magda Fertacz, încearca sa faca echilibristica, la mare înaltime, fara plasa, deasupra comunismului amputant schimbat cu un capitalism dobîndit, deasupra vidului emotional si existential al parintilor, al ei, al timpului. Si cade în gol. Se prabuseste singura în moarte. Suicidul este, dupa mine, înfrîngerea absoluta. Cu o forta extraordinara, regizorul Claudiu Goga face ca piesa sa devina un spectacol-manifest puternic. Despre caderea din noi. Despre istorie, comunism, familie, om. Si merg împreuna cu el, umar lînga umar, cu o credinta formidabila, depasindu-si limite de orice fel, reglînd excese si topind dificultati actorii Iulia Popescu (Karolina), Marius Cordos (Aproape sotul), Viorica Geanta-Chelbea (Mama) si Mihai Bica (Tatal). Si portretele, si tablourile ies deopotriva. Umorile si visceralitatile alterneaza cu o inocenta paralizanta, cu o duiosie a suferintei pe care, în registre diferite, fiecare actor o poarta, o marturiseste, o duce ca pe o cruce. Toata povestea este plasata într-un spatiu în care iluzia de vis, de aproape si departe, de magie si halucinatie provocata de aburul tariei sau al drogurilor, iluzia, deci, nu dispare nici o secunda. Scenografia Liei Dogare – poate una dintre cele mai emotionante si mai functionale din ce am vazut în ultima vreme – este dura si poetica, în acelasi timp. Ca si textul, ca si spectacolul. Este atît de subtila si are atît impact, pe durata întregului spectacol, încît te face, si ea, prizonierul unor destine. Jocul între timpul real al actiunii si timpul recuperat prin nararea protagonistei este milimetric construit de Claudiu Goga si de Lia Dogaru. Fiecare element al decorului, fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare relatie are o argumentatia formidabila în spate. Si firesc. Are profunzimi, nebunie si enorm de multa poezie care sa te faca sa te doara si mai mult, si mai tare, strigatul înabusit al Karolinei, derapajul Mamei, brutalitatea Tatalui, escrocheria ieftina a Aproape sotului, hainele care vin parca din cer ca sa costumeze niste marionete. La picioarele mele este catafalcul Karolinei. S-a sinucis în ziua nuntii. În spatele scenei, este o masa de nunta si de parastas. Între moarte si viata este un cîmp de maci. Si filtre care voaleaza realitatea si augmenteaza starea de vis-cosmar. De oniric delirant. În toate si peste toate este Karolina si povestea ei. A celor care au crescut în normele unui sistem si nu au fost învatati sa se adapteze altui sistem, altui cod, altei existente. Unui alt timp. Fragilitatea Karolinei aproape ca exclude patologicul. Vorbeste doar de jungla din jur. Cred ca si în acest spectacol, regizorul nu pune problema de cine si cum scapa. Spectacolul acesta este o dezbatere dura si emotionanta despre ASUMARE. Pentru ca, nu-i asa, „viata doare”, scrie Karolina în pasaportul ei pentru dincolo.
Marina Constantinescu / Portret al artistului la maturitate, Romania libera , nr 24/ 2012