Paracliserul
de Marin Sorescu
regia: Marcel Top
scenografia: Anca Cernea
Claudiu Bleont (Paracliserul)
video-multimedia: Sebastian Gherman
regia tehnica: Bogdan Vladu
1h 20 min.
PARACLISERUL – discurs spectacular despre semnificatia si importanta credintei, de orice fel, in lumea in care (inca) mai traim. Totodata, un recurs asumat, dupa puterile noastre, la smerenie, umilinta si stringenta acestor calitati in lume. Lume care, probabil, mai poate fi salvata si prin – sau mai ales prin – acceptarea conditiei actuale a Omului, aceea de animal infrant. Infrant de propriul orgoliu… Poate ca, recunoscandu-ne in sfarsit umila conditie, fir de praf in cosmos, vom dainui, vom putea sa ne salvam si, mai ales, sa salvam de la prabusire, fie chiar si in ceasul al 12-lea, catedrala noastra cea mai mare, importanta, generoasa si inca vie, Pamantul…
O incercare a doi cautatori, pe unul dintre textele cele mai complexe, metaforice, si drept pe cale de consecinta, mai putin montate, din dramaturgia autohtona. Si o importanta aducere-aminte – teatrul este si poezie. Si paradox (mirare). Exista indubitabil o realitate imediata si, la fel de indubitabil, una profunda. De-a doua uitam, de prea multe ori… desi e cea esentiala. Si o alta aducere aminte: Omul, in pofida vremurilor, nu e singur (sau singurul).
(Se dedica in intregime autorului Marin Sorescu, despre care va aducem aminte, cu smerenie, dincolo de biografia oficiala, ca a fost una dintre sansele cele mai mari ale Romaniei la Premiul Nobel pentru literatura. Sansa care nu s-a materializat poate si din cauza puzderiei de scrisori trimise din tara (din Romania) de catre diversi conationali, in principiu artisti-literati, catre comisia Nobel, pentru a-l denigra, ataca pe cel propus, adicatelea, pe Sorescu Marin.
De reflectat la unele aspecte ale caracterului nostru national, care, fatidic, par a dainui si a nu se schimba niciodata.) (Marcel Top - regizor)
„Un spectacol foarte personal si foarte necesar astazi, cand credinta bajbaie in cautarea unor repere.”(Alina Epingeac)
„Un maraton afectiv, exprimand pe dinafara ura, deznadejdea, nebunia, neputinta si izbavirea, exact asa cum le simtim noi pe dinauntru, parca ducand cu sine doua fiinte: actorul si spectatorul.” (Cristian Lisandru)
„Despre asta este vorba, în fond, în Paracliserul: despre sensul vietii si cautarea lui Dumnezeu.” (Nona Rapotan)
„Murim dezorganizat, topindu-ne ceara, irosindu-ne lacrimile. Pana la ultimul. Pana la paracliser.” (Lucian Antofi)
O incercare a doi cautatori, pe unul dintre textele cele mai complexe, metaforice, si drept pe cale de consecinta, mai putin montate, din dramaturgia autohtona. Si o importanta aducere-aminte – teatrul este si poezie. Si paradox (mirare). Exista indubitabil o realitate imediata si, la fel de indubitabil, una profunda. De-a doua uitam, de prea multe ori… desi e cea esentiala. Si o alta aducere aminte: Omul, in pofida vremurilor, nu e singur (sau singurul).
(Se dedica in intregime autorului Marin Sorescu, despre care va aducem aminte, cu smerenie, dincolo de biografia oficiala, ca a fost una dintre sansele cele mai mari ale Romaniei la Premiul Nobel pentru literatura. Sansa care nu s-a materializat poate si din cauza puzderiei de scrisori trimise din tara (din Romania) de catre diversi conationali, in principiu artisti-literati, catre comisia Nobel, pentru a-l denigra, ataca pe cel propus, adicatelea, pe Sorescu Marin.
De reflectat la unele aspecte ale caracterului nostru national, care, fatidic, par a dainui si a nu se schimba niciodata.) (Marcel Top - regizor)
„Un spectacol foarte personal si foarte necesar astazi, cand credinta bajbaie in cautarea unor repere.”(Alina Epingeac)
„Un maraton afectiv, exprimand pe dinafara ura, deznadejdea, nebunia, neputinta si izbavirea, exact asa cum le simtim noi pe dinauntru, parca ducand cu sine doua fiinte: actorul si spectatorul.” (Cristian Lisandru)
„Despre asta este vorba, în fond, în Paracliserul: despre sensul vietii si cautarea lui Dumnezeu.” (Nona Rapotan)
„Murim dezorganizat, topindu-ne ceara, irosindu-ne lacrimile. Pana la ultimul. Pana la paracliser.” (Lucian Antofi)